Chestii care şochează mintea mea

Adică mă apucă aşa subit când mă mai uit şi eu pe bloguri. Poza graţie gospodari .
Chiar mai are rost să zic ceva? O asemenea poza era de aşteptat. Mileuri se pun pe orice, de ce nu şi pe laptop. E fascinant că au pus şi bibelouri. Oameni ca mine mulţumesc celui/celei care a făcut această poză, indiferent de motivele pe care le-a avut s-o facă.

Noapte frumoasă, zi frumoasă

La o sticlă de ceai verde Pfanner şi un pachet de biscuiţi Tempo (I couldn't help myself) încerc să îmi mai completez şi eu blogul (cică) pentru că mi s-a spus că lipsa de posturi nu atrage vizitatori...şi cică e bine să ai vizitatori.
Postul ăsta are titlul pe care îl are pentru că m-am gândit să fac şi eu ca mulţimea şi să vorbesc despre un eveniment cultural din Bucureşti. Mă refer la Noaptea Muzeelor. Să intrăm direct în subiect.
Fu bine. Fu vreme numai bună, companie plăcută, organizare bună, chiar şi populaţie înconjurătoare plăcută. Am plecat spre seară spre muzee cu obiective mici. Nu mi-am propus să vizitez opt muzee ca să obţin un tricou sau just for the heck of it. Am luat-o uşor pe vreme frumoasă la asfinţit spre Muzeul de Istorie. Acolo, lume pierzând timpul pe scările muzeului (imagine plăcută de altfel), forfotă înăuntru şi lucruri frumoase. Expoziţia Oraşele României la sfârşit de secol XIX, început de secol XX te lasă cu o nostalgie şi tânjire după un trecut de care nu am avut parte. Şi tot la al treilea gând..."ah, de n-ar fi fost comunismul...". Unul dintre cele mai drăgălaşe (a mi se permite) exponate este prima maşina înmatriculată în România poate tocmai datorită faptului că poartă numărul 1 pe spate. Tezaurul însă a atras poate cei mai mulţi vizitatori; sala plină, căldură, aer închis şi bijuterii sclipitoare.
Cu amintirea oraşelor româneşti la început de secol trecut, ieşim ..la bulevard.. cu pânza romantică a acelor vremuri peste privire şi suflet. În pas de promenadă ne îndreptăm spre Muzeul de Artă. Aici, vorba unui trecător, manifestaţie. Curtea muzeului e plină de siluete colorate. Cozi de intrare în muzeu până la poartă, muzică, spectacole de pantomimă şi o atmosferă aproape hippiotă. Poate mă fac să spun asta luminile colorate care se jucau de-a curcubeul pe Palatul Regal şi pe oameni sau aerul plăcut (chiar şi în centrul Bucureştiului) de mai. N-am vrut să-mi strict seara cu statul la coadă aşa că ne-am continuat promenada pe Calea Victoriei (în beznă) spre Muzeul Antipa. Pe drum am dat de Muzeul Colecţiilor de Artă ce nu te speria cu o coadă imensă aşa că am intrat. Spre surpriza mea s-a dovedit a fi mic dar încăpător. Nu mă aşteptam să fie aşa de mare. Am plecat cu sufletul mai plin, mai dornic de frumos şi..minune..viaţă. Picturi frumoase (cuvânt banal poate dar pun multe în semnificaţia sa, ca să nu folosesc multe şi goale vorbe pentru a descrie ceva clar, frumos), sculpturi frumoase. A fost prima dată când m-am întâlnit cu atâtea lucrări româneşti la un loc şi a fost o încântare. Ca de altfel lucrurile ce m-au fermecat cel mai mult: miniaturile japoneze (şi parcă erau şi unele chinezeşti..?..a mi se scuza inacurateţea dar tind să uit de titluri şi nume şi îmi rămân în minte doar obiectele). Când am ieşit am descoperit că avea şi acest muzeu parte de coada sa de vizitatori.
Cum până acum am depănat numai amintiri plăcute...hai să trecem şi la opusul lor şi alte incidente. Aglomeraţia şi cozile de intrare în muzee (wtf?) m-au făcut să-mi dau seama că românii nu prea vor să dea bani pe muzee deşi biletul de intrare e mai ieftin la majoritatea decât o masă la McDonalds sau o razie, pardon, sesiune de cumpărături la Cora. Da, totul bine, aţi venit la muzeu, vă apreciez, cu tot familionul (atenţiune: copii sub 6 ani mai ales, nu au ce căuta la muzee! Nu înţeleg nimic, nu le pasă, urlă, ating exponatele şi se plictisesc), foarte bine cultură pentru toată lumea dar sper (ca să rămân în spirit bun şi optimist) că o să mai treceţi pe la un muzeu şi când se plăteşte intrarea. Uneori, mă simţeam ciudat fiind printre puţinele persoane care se uitau la un tablou mai mult de 7 -10 secunde. Poate că unii absorb mai repede.
Printre incidente de notat ar fi:
O fată a vrut să dovedească că mobila veche este încă bună, deci superioară calitativ celei din ziua de azi, aşa că s-a aşezat foarte confortabil pe un scaun din secolul XIX. De când am început să văd scaunele aşteptam momentul ăsta şi l-am primit.
Un puşti de..13-14 ani răspunde după vreo 10 secunde la telefonul mobil care evident nu este pus pe mute şi s-a pierdut în geanta lu' măsa. Esenţialul l-am auzit, după, nu mai conta "Sunt şi eu la un muzeu..nu ştiu cum îi zice".
Muzeul de Istorie, afişe electorale şi altele legate de campanii electorale de pe la începutul secolului XX. Un el şi o ea (poate măsa, nu contează). El: "Ăia's ţărăniştii, ăştia liberaliştii".
But overall, oameni acceptabili, civilizaţi măcar, cu un interes mai mare sau mai mic pentru cultură şi pentru plimbat sub clar de lună acoperit de iluminatul public. Mă face să mă gândesc de ce încă prostia domină în oraşul ăsta, de ce lucrurile tot merg prost, oamenii ăştia unde se ascund? Nu se reproduc? Probabil nu le vine să se reproducă. E ceva ciudat şi trist dar se pare că nonvaloarea a început să lase mai mulţi urmaşi şi nu valoarea, cum ar fi logic.
Dacă se reproduc, copii lor sunt normali şi nu ies în evidenţă ceea ce e un lucru bun (stupidity tends to be flashy and hurtful for the eye).
Totuşi, vreau ca cititorul postului ăsta incredibil de lung pentru mine, să rămână cu o impresie bună ca cea pe care am avut-o eu şi o am încă despre acea noapte în care m-am întors acasă cu ultimul metrou alături de oameni necunoscuţi dar cu care parcă îţi venea să pui de o conversaţie, într-o atmosferă relaxată ce a fost nota definitorie a întregii seri pentru mine. Poate că asta a fost aşa de impresionant; Bucureştiul în pas de promenadă.




Continuarea cu ziua frumoasă va veni cândva.

Hell ride

După periplul meu prin centru în căutare de lucruri frumoase pentru o zi specială a unora, draga mea creatoare (mama) mă face să mă întorc acasă cu Ratb. Acum , eu nu am mai circulat de ceva timp cu autobuzul şi ale sale rude prin centru, la oră de vârf (adică oricând în Bucureşti) şi am uitat cum e. Sau pe vremea mea....aia în care foloseam maşinile în fiecare zi lucrurile stăteau altfel.
Da, acesta este un post în care mă plâng de partea cea mai nasoală din ziua mea de azi ; mersul cu troleibuzul. M-a şocat...şi nu mă şochează multe. Plin de cocalari. Plin! Aglomeraţie (deşi asta nu mă surprinde) gen de care n-am mai încercat demult. Şi evident ..mirosuri. Acum înţeleg de ce se plâng cei care merg cu Ratb..asta plus faptul că merge extrem de greu.
Am trăit bine, m-am învăţat cu viaţa bună de la metrou. Acolo şi când e aglomerat, măcar nu-ţi vin crizele datorită mirosurilor. Iar populaţia care circulă cu metroul este mai calmă, cu o medie de vârstă mai mică decât populaţia folositoare de Ratb şi măcar par mai civilizaţi (ştiu eu ce vreau să zic prin civilizaţi dar mi-e lene să mai explic aici).
Eu propun să se înceapă o petiţie sau strângere de fonduri sau ameninţări cu moartea la adresa celor care se ocupă cu proiectele alea mult promise de mărire a reţelei de metrou. Pentru că îmbătrânim şi o să ne deplasăm mai greu pe jos decât acum, căci în autobuze şi suratele sale eu nu mai calc decât dacă este rezonabil de gol şi dacă pun brăduţi în cele pline.

D'ale scolii

.....[insert cursing here] O ascult pe o profesoara cum ne sfatuieste sa ne facem cariera ...cariera, piata muncii, competente, munciti sclavilor! Munciti!

Nu, multumesc.

Turtles all the way down

Pic via 4chan

A well-known scientist (some say it was Bertrand Russell) once gave a public lecture on astronomy. He described how the earth orbits around the sun and how the sun, in turn, orbits around the center of a vast collection of stars called our galaxy. At the end of the lecture, a little old lady at the back of the room got up and said: "What you have told us is rubbish. The world is really a flat plate supported on the back of a giant tortoise." The scientist gave a superior smile before replying, "What is the tortoise standing on?" "You're very clever, young man, very clever," said the old lady. "But it's turtles all the way down!" [Stephen Hawking, 1988, A brief History of Time via Wikipedia]

Thank you again, my lovely assistant. Asta după discuţia de azi din cadrul cursului de Sociologia religiei. Nu vă simţiţi ofensaţi, blogul acesta este un loc de exprimare al părerilor personale aşa cum o fac şi alţii pe alte bloguri sau în cadrul unei instituţii de învăţământ superior laică.

Late, late edit: because this is the most visited page of this site I should make an ajustment: that picture is actually from Terry Pratchett's Disc World, a series of books.This next pixture is of actual turtles all the way down.