La o sticlă de ceai verde Pfanner şi un pachet de biscuiţi Tempo (I couldn't help myself) încerc să îmi mai completez şi eu blogul (cică) pentru că mi s-a spus că lipsa de posturi nu atrage vizitatori...şi cică e bine să ai vizitatori.
Postul ăsta are titlul pe care îl are pentru că m-am gândit să fac şi eu ca mulţimea şi să vorbesc despre un eveniment cultural din Bucureşti. Mă refer la Noaptea Muzeelor. Să intrăm direct în subiect.
Fu bine. Fu vreme numai bună, companie plăcută, organizare bună, chiar şi populaţie înconjurătoare plăcută. Am plecat spre seară spre muzee cu obiective mici. Nu mi-am propus să vizitez opt muzee ca să obţin un tricou sau just for the heck of it. Am luat-o uşor pe vreme frumoasă la asfinţit spre Muzeul de Istorie. Acolo, lume pierzând timpul pe scările muzeului (imagine plăcută de altfel), forfotă înăuntru şi lucruri frumoase. Expoziţia Oraşele României la sfârşit de secol XIX, început de secol XX te lasă cu o nostalgie şi tânjire după un trecut de care nu am avut parte. Şi tot la al treilea gând..."ah, de n-ar fi fost comunismul...". Unul dintre cele mai drăgălaşe (a mi se permite) exponate este prima maşina înmatriculată în România poate tocmai datorită faptului că poartă numărul 1 pe spate. Tezaurul însă a atras poate cei mai mulţi vizitatori; sala plină, căldură, aer închis şi bijuterii sclipitoare.
Cu amintirea oraşelor româneşti la început de secol trecut, ieşim ..la bulevard.. cu pânza romantică a acelor vremuri peste privire şi suflet. În pas de promenadă ne îndreptăm spre Muzeul de Artă. Aici, vorba unui trecător, manifestaţie. Curtea muzeului e plină de siluete colorate. Cozi de intrare în muzeu până la poartă, muzică, spectacole de pantomimă şi o atmosferă aproape hippiotă. Poate mă fac să spun asta luminile colorate care se jucau de-a curcubeul pe Palatul Regal şi pe oameni sau aerul plăcut (chiar şi în centrul Bucureştiului) de mai. N-am vrut să-mi strict seara cu statul la coadă aşa că ne-am continuat promenada pe Calea Victoriei (în beznă) spre Muzeul Antipa. Pe drum am dat de Muzeul Colecţiilor de Artă ce nu te speria cu o coadă imensă aşa că am intrat. Spre surpriza mea s-a dovedit a fi mic dar încăpător. Nu mă aşteptam să fie aşa de mare. Am plecat cu sufletul mai plin, mai dornic de frumos şi..minune..viaţă. Picturi frumoase (cuvânt banal poate dar pun multe în semnificaţia sa, ca să nu folosesc multe şi goale vorbe pentru a descrie ceva clar, frumos), sculpturi frumoase. A fost prima dată când m-am întâlnit cu atâtea lucrări româneşti la un loc şi a fost o încântare. Ca de altfel lucrurile ce m-au fermecat cel mai mult: miniaturile japoneze (şi parcă erau şi unele chinezeşti..?..a mi se scuza inacurateţea dar tind să uit de titluri şi nume şi îmi rămân în minte doar obiectele). Când am ieşit am descoperit că avea şi acest muzeu parte de coada sa de vizitatori.
Cum până acum am depănat numai amintiri plăcute...hai să trecem şi la opusul lor şi alte incidente. Aglomeraţia şi cozile de intrare în muzee (wtf?) m-au făcut să-mi dau seama că românii nu prea vor să dea bani pe muzee deşi biletul de intrare e mai ieftin la majoritatea decât o masă la McDonalds sau o razie, pardon, sesiune de cumpărături la Cora. Da, totul bine, aţi venit la muzeu, vă apreciez, cu tot familionul (atenţiune: copii sub 6 ani mai ales, nu au ce căuta la muzee! Nu înţeleg nimic, nu le pasă, urlă, ating exponatele şi se plictisesc), foarte bine cultură pentru toată lumea dar sper (ca să rămân în spirit bun şi optimist) că o să mai treceţi pe la un muzeu şi când se plăteşte intrarea. Uneori, mă simţeam ciudat fiind printre puţinele persoane care se uitau la un tablou mai mult de 7 -10 secunde. Poate că unii absorb mai repede.
Printre incidente de notat ar fi:
O fată a vrut să dovedească că mobila veche este încă bună, deci superioară calitativ celei din ziua de azi, aşa că s-a aşezat foarte confortabil pe un scaun din secolul XIX. De când am început să văd scaunele aşteptam momentul ăsta şi l-am primit.
Un puşti de..13-14 ani răspunde după vreo 10 secunde la telefonul mobil care evident nu este pus pe mute şi s-a pierdut în geanta lu' măsa. Esenţialul l-am auzit, după, nu mai conta "Sunt şi eu la un muzeu..nu ştiu cum îi zice".
Muzeul de Istorie, afişe electorale şi altele legate de campanii electorale de pe la începutul secolului XX. Un el şi o ea (poate măsa, nu contează). El: "Ăia's ţărăniştii, ăştia liberaliştii".
But overall, oameni acceptabili, civilizaţi măcar, cu un interes mai mare sau mai mic pentru cultură şi pentru plimbat sub clar de lună acoperit de iluminatul public. Mă face să mă gândesc de ce încă prostia domină în oraşul ăsta, de ce lucrurile tot merg prost, oamenii ăştia unde se ascund? Nu se reproduc? Probabil nu le vine să se reproducă. E ceva ciudat şi trist dar se pare că nonvaloarea a început să lase mai mulţi urmaşi şi nu valoarea, cum ar fi logic.
Dacă se reproduc, copii lor sunt normali şi nu ies în evidenţă ceea ce e un lucru bun (stupidity tends to be flashy and hurtful for the eye).
Totuşi, vreau ca cititorul postului ăsta incredibil de lung pentru mine, să rămână cu o impresie bună ca cea pe care am avut-o eu şi o am încă despre acea noapte în care m-am întors acasă cu ultimul metrou alături de oameni necunoscuţi dar cu care parcă îţi venea să pui de o conversaţie, într-o atmosferă relaxată ce a fost nota definitorie a întregii seri pentru mine. Poate că asta a fost aşa de impresionant; Bucureştiul în pas de promenadă.
Continuarea cu ziua frumoasă va veni cândva.
Postul ăsta are titlul pe care îl are pentru că m-am gândit să fac şi eu ca mulţimea şi să vorbesc despre un eveniment cultural din Bucureşti. Mă refer la Noaptea Muzeelor. Să intrăm direct în subiect.
Fu bine. Fu vreme numai bună, companie plăcută, organizare bună, chiar şi populaţie înconjurătoare plăcută. Am plecat spre seară spre muzee cu obiective mici. Nu mi-am propus să vizitez opt muzee ca să obţin un tricou sau just for the heck of it. Am luat-o uşor pe vreme frumoasă la asfinţit spre Muzeul de Istorie. Acolo, lume pierzând timpul pe scările muzeului (imagine plăcută de altfel), forfotă înăuntru şi lucruri frumoase. Expoziţia Oraşele României la sfârşit de secol XIX, început de secol XX te lasă cu o nostalgie şi tânjire după un trecut de care nu am avut parte. Şi tot la al treilea gând..."ah, de n-ar fi fost comunismul...". Unul dintre cele mai drăgălaşe (a mi se permite) exponate este prima maşina înmatriculată în România poate tocmai datorită faptului că poartă numărul 1 pe spate. Tezaurul însă a atras poate cei mai mulţi vizitatori; sala plină, căldură, aer închis şi bijuterii sclipitoare.
Cu amintirea oraşelor româneşti la început de secol trecut, ieşim ..la bulevard.. cu pânza romantică a acelor vremuri peste privire şi suflet. În pas de promenadă ne îndreptăm spre Muzeul de Artă. Aici, vorba unui trecător, manifestaţie. Curtea muzeului e plină de siluete colorate. Cozi de intrare în muzeu până la poartă, muzică, spectacole de pantomimă şi o atmosferă aproape hippiotă. Poate mă fac să spun asta luminile colorate care se jucau de-a curcubeul pe Palatul Regal şi pe oameni sau aerul plăcut (chiar şi în centrul Bucureştiului) de mai. N-am vrut să-mi strict seara cu statul la coadă aşa că ne-am continuat promenada pe Calea Victoriei (în beznă) spre Muzeul Antipa. Pe drum am dat de Muzeul Colecţiilor de Artă ce nu te speria cu o coadă imensă aşa că am intrat. Spre surpriza mea s-a dovedit a fi mic dar încăpător. Nu mă aşteptam să fie aşa de mare. Am plecat cu sufletul mai plin, mai dornic de frumos şi..minune..viaţă. Picturi frumoase (cuvânt banal poate dar pun multe în semnificaţia sa, ca să nu folosesc multe şi goale vorbe pentru a descrie ceva clar, frumos), sculpturi frumoase. A fost prima dată când m-am întâlnit cu atâtea lucrări româneşti la un loc şi a fost o încântare. Ca de altfel lucrurile ce m-au fermecat cel mai mult: miniaturile japoneze (şi parcă erau şi unele chinezeşti..?..a mi se scuza inacurateţea dar tind să uit de titluri şi nume şi îmi rămân în minte doar obiectele). Când am ieşit am descoperit că avea şi acest muzeu parte de coada sa de vizitatori.
Cum până acum am depănat numai amintiri plăcute...hai să trecem şi la opusul lor şi alte incidente. Aglomeraţia şi cozile de intrare în muzee (wtf?) m-au făcut să-mi dau seama că românii nu prea vor să dea bani pe muzee deşi biletul de intrare e mai ieftin la majoritatea decât o masă la McDonalds sau o razie, pardon, sesiune de cumpărături la Cora. Da, totul bine, aţi venit la muzeu, vă apreciez, cu tot familionul (atenţiune: copii sub 6 ani mai ales, nu au ce căuta la muzee! Nu înţeleg nimic, nu le pasă, urlă, ating exponatele şi se plictisesc), foarte bine cultură pentru toată lumea dar sper (ca să rămân în spirit bun şi optimist) că o să mai treceţi pe la un muzeu şi când se plăteşte intrarea. Uneori, mă simţeam ciudat fiind printre puţinele persoane care se uitau la un tablou mai mult de 7 -10 secunde. Poate că unii absorb mai repede.
Printre incidente de notat ar fi:
O fată a vrut să dovedească că mobila veche este încă bună, deci superioară calitativ celei din ziua de azi, aşa că s-a aşezat foarte confortabil pe un scaun din secolul XIX. De când am început să văd scaunele aşteptam momentul ăsta şi l-am primit.
Un puşti de..13-14 ani răspunde după vreo 10 secunde la telefonul mobil care evident nu este pus pe mute şi s-a pierdut în geanta lu' măsa. Esenţialul l-am auzit, după, nu mai conta "Sunt şi eu la un muzeu..nu ştiu cum îi zice".
Muzeul de Istorie, afişe electorale şi altele legate de campanii electorale de pe la începutul secolului XX. Un el şi o ea (poate măsa, nu contează). El: "Ăia's ţărăniştii, ăştia liberaliştii".
But overall, oameni acceptabili, civilizaţi măcar, cu un interes mai mare sau mai mic pentru cultură şi pentru plimbat sub clar de lună acoperit de iluminatul public. Mă face să mă gândesc de ce încă prostia domină în oraşul ăsta, de ce lucrurile tot merg prost, oamenii ăştia unde se ascund? Nu se reproduc? Probabil nu le vine să se reproducă. E ceva ciudat şi trist dar se pare că nonvaloarea a început să lase mai mulţi urmaşi şi nu valoarea, cum ar fi logic.
Dacă se reproduc, copii lor sunt normali şi nu ies în evidenţă ceea ce e un lucru bun (stupidity tends to be flashy and hurtful for the eye).
Totuşi, vreau ca cititorul postului ăsta incredibil de lung pentru mine, să rămână cu o impresie bună ca cea pe care am avut-o eu şi o am încă despre acea noapte în care m-am întors acasă cu ultimul metrou alături de oameni necunoscuţi dar cu care parcă îţi venea să pui de o conversaţie, într-o atmosferă relaxată ce a fost nota definitorie a întregii seri pentru mine. Poate că asta a fost aşa de impresionant; Bucureştiul în pas de promenadă.
Continuarea cu ziua frumoasă va veni cândva.
No comments:
Post a Comment